Harry Potter şi Prinţul Semipur

CAPITOLUL I CELĂLALT MINISTRU

Era aproape miezul nopţii. Primul ministru stătea singur în biroul său şi parcurgea un memoriu lung, fără să reţină nici un cuvânt din ceea ce citea. Aştepta să primească un telefon de la preşedintele unei ţări îndepărtate, se întreba când avea să sune nenorocitul ăla şi, în acelaşi timp, încerca să îşi reprime amintirea neplăcută a săptămânii grele şi obositoare care tocmai trecuse. Drept urmare, îi era imposibil să se mai poată gândi la altceva. Se străduia să se concentreze asupra textului şi atunci îi apărea şi mai clar în faţa ochilor chipul sfidător al unuia dintre adversarii săi politici. Respectivul apăruse mai devreme la ştiri şi nu numai că enumerase toate nenorocirile care avuseseră loc în săptămâna aia (de parcă le-ar fi putut uita cineva), ci explicase în amănunt că guvernul era de vină pentru tot ceea ce se întâmplase.

Primului ministru i se acceleră pulsul numai gândindu-se la aceste acuzaţii, care nu erau nici juste şi nici justificate. Cum ar fi putut guvernul să împiedice prăbuşirea acelui pod? Era ridicol să se sugereze că nu se alocaseră fonduri suficiente pentru întreţinerea podurilor. Podul ăla fusese construit cu mai puţin de zece ani în urmă şi nici cei mai buni specialişti nu puteau să explice de ce se frânsese fix de la jumătate, aruncând douăsprezece maşini în apele învolburate ale râului. Mai mult, cum putea să se sugereze că acele două crime înfiorătoare şi îndelung mediatizate erau rezultatul numărului scăzut al forţelor de ordine? Sau că guvernul ar fi trebuit să prevadă uraganul care lovise din senin partea de vest a ţării, făcând numeroase victime şi pagube materiale? Cum putea să fie el de vină pentru faptul că unul dintre miniştrii săi adjuncţi, Herbert Chorley, devenise un alt om în săptămâna aia şi hotărâse că sosise momentul să petreacă mult mai mult timp alături de familie?

„În ţară domnesc jalea şi tristeţea”, subliniase adversarul în încheiere, încercând, fără succes, să îşi ascundă un zâmbet.

Din nefericire, avea perfectă dreptate. Primul ministru era şi el conştient de faptul că oamenii nu mai fuseseră de mult atât de năpăstuiţi cum erau în momentul de faţă. Până şi vremea era deprimantă, se lăsase o ceaţă rece cu toate că era mijlocul lunii iulie… nu era normal, ceva nu era în regulă…

Termină de citit a doua pagină a memoriului, se uită la cât mai avea de parcurs şi se lăsă păgubaş. Îşi întinse braţele deasupra capului şi se uită cu tristeţe în jur. Era o încăpere plăcută, cu un şemineu frumos din marmură, construit cu faţa către ferestrele mari, de tip ghilotină, care acum erau închise din cauza frigului neobişnuit pentru acel anotimp. Primul ministru se înfioră, se ridică şi se apropie de fereastră, cercetând ceaţa rarefiată care se împingea în geam. În timp ce se uita afară, auzi pe cineva tuşind uşor în spatele lui.

Încremeni, privindu-şi chipul speriat oglindit în fereastra întunecată. Recunoscu vocea. Nu era prima dată când o auzea. Se întoarse foarte încet cu faţa către camera goală.

— Da? zise el, încercând să pară mai curajos decât era.

Timp de câteva secunde se amăgi cu speranţa imposibilă că nu avea să-i răspundă nimeni. Cu toate acestea, răspunsul sosi fără întârziere din partea unei voci clare şi ferme, care parcă citea o declaraţie.

Aşa cum ghicise încă de când îl auzise tuşind, vocea aparţinea unui omuleţ cu o perucă lungă, argintie, care semăna cu o broască şi era înfăţişat într-un mic portret pictat în ulei, aşezat într-un colţ îndepărtat al camerei.

— Primului ministru al Încuiaţilor: trebuie să ne întâlnim fără întârziere. Rog răspundeţi urgent. Cu stimă, Fudge.

Omuleţul pictat se uită întrebător la primul ministru.

— Păi, zise primul ministru, ştiţi… nu este un moment bun pentru mine… vedeţi dumneavoastră, aştept să mă sune… preşedintele…

— Puteţi vorbi şi altădată, spuse imediat portretul.

Primul ministru simţi cum i se pune un nod în gât; se temuse că lucrurile aveau să decurgă astfel.

— Dar chiar voiam să vorbesc cu…

— Vom face în aşa fel încât domnul preşedinte să uite să vă sune astăzi. Vă va căuta mâine seară, spuse omuleţul. Vă rog să-i daţi urgent un răspuns domnului Fudge.

— Păi… în ordine, atunci, zise primul ministru cu un glas scăzut. Bine, accept să vorbesc cu Fudge.

Se grăbi să se întoarcă la biroul său, aranjându-şi cravata. Abia se aşezase şi îşi luase o mină care se dorea a fi relaxată şi lipsită de griji, când, dincolo de grilajul din faţa şemineului de marmură gol, se aprinse un foc din care ţâşniră flăcări de un verde ca smaraldul. Primul ministru văzu, fără să lase să transpară nici un semn de nelinişte sau de teamă, un bărbat trupeş apărând între flăcări şi învârtindu-se ca un titirez. Câteva clipe mai târziu, acesta păşi pe covoraşul frumos, şi probabil valoros, din faţa şemineului şi îşi scutură urmele de cenuşă de pe mânecile pelerinei cu dunguliţe, ţinând în mână un melon verde praz.

— A… domnule prim-ministru, spuse Cornelius Fudge, înaintând cu paşi mari şi întinzând mâna. Ce plăcere să vă revăd.

Primul ministru nu putu să spună acelaşi lucru, aşa că preferă să tacă. Nu-i făcea absolut nici o plăcere să-l vadă pe Fudge, ale cărui apariţii înspăimântătoare însemnau de cele mai multe ori că avea să primească veşti cât se poate de proaste. Mai mult decât atât, Fudge părea deosebit de ros de griji, faţă de alte dăţi. Era mai slab, mai chel şi mai cărunt, iar chipul său te trimitea cu gândul la o hârtie mototolită. Primul ministru observase aceste semne şi la alţi politicieni şi ştia că nu prevesteau nimic bun.

— Cu ce vă pot fi de folos? zise el, strângându-i scurt mâna lui Fudge şi poftindu-l să ia loc pe unul dintre scaunele cele mai tari din faţa biroului.

— Nu ştiu de unde să încep, murmură Fudge, trăgându-şi un scaun şi aşezându-se cu melonul verde ca prazul pe genunchi. Am avut aşa o săptămână, aşa o săptămână…

— Să înţeleg că şi dumneavoastră aţi avut o săptămână grea? întrebă primul ministru înţepat, sperând ca astfel să dea de înţeles că avea destule pe cap şi fără ajutorul lui Fudge.

— Desigur, cum altfel? zise Fudge, frecându-se obosit la ochi şi uitându-se posomorât la primul ministru. Am avut o săptămână la fel de dificilă ca dumneavoastră, domnule prim-ministru. Podul Brockdale… uciderea lui Bones şi Vance… ca să nu mai spun de nenorocirea din partea de vest a ţării…

— Aţi… oamenii din lumea dumneavoastră au-au fost implicaţi cumva în-în acele lucruri?

Fudge îl fixă pe primul ministru cu o privire destul de severă.

— Bineînţeles, răspunse Fudge. Să nu îmi spuneţi că încă nu v-aţi dat seama despre ce este vorba?

— Păi… ezită primul ministru.

Tocmai din cauza acestui gen de remarci, prefera să îl vadă cât mai rar pe Fudge. La urma urmelor, era prim-ministru şi nu îi plăcea să fie făcut să se simtă ca un elev care nu îşi învăţase lecţia. Aşa fusese încă de la prima întâlnire cu Fudge, care avusese loc chiar în seara zilei când fusese numit în funcţie. O ţinea minte ca şi când ar fi fost ieri şi ştia că nu avea s-o uite toată viaţa.

… Stătea singur în acelaşi birou în care era şi acum şi îşi savura victoria obţinută după atâţia ani în care visase şi plănuise să ajungă acolo, când auzise pe cineva tuşind în spatele său, exact ca mai devreme. Se întorsese şi descoperise că cel care îi vorbea era un portret mic şi urâţel, care îl anunţa că ministrul Magiei era pe cale să sosească şi să i se prezinte din clipă-n clipă.

Fireşte, crezuse că programul extenuant din timpul campaniei şi emoţiile alegerilor îl făcuseră să-şi piardă minţile. Se îngrozise când văzuse portretul vorbitor, dar asta nu fusese nimic pe lângă ceea ce simţise când un vrăjitor (cum se recomandase individul) ieşise din şemineu şi dăduse mâna cu el. Rămăsese mut, în timp ce Fudge îi explicase răbdător că existau vrăjitori şi vrăjitoare care trăiau în taină peste tot în lume. Încercase să-l liniştească, spunându-i că nu trebuia să-şi bată capul cu ei, pentru că întreaga comunitate a vrăjitorilor era responsabilitatea Ministerului Magiei, care avea grijă ca lumea lipsită de puteri magice să nu afle de existenţa lor. După câte îi spusese Fudge, aceasta era o sarcină deosebit de dificilă, care acoperea toate aspectele, de la legile de folosire raţională a cozilor de mătură la ţinerea sub control a populaţiei de dragoni (primul ministru îşi adusese aminte cum se sprijinise de birou când ajunseseră în acest punct al conversaţiei). Apoi Fudge îl bătuse părinteşte pe umăr pe primul ministru, care încă nu îşi regăsise glasul.

— Nu vă faceţi probleme, spusese Fudge, probabil că nu o să mă mai vedeţi niciodată. O să vă deranjez doar dacă o să se întâmple ceva foarte grav în lumea noastră, ceva care i-ar putea afecta şi pe Încuiaţi, pardon, pe oamenii lipsiţi de puteri magice. În afara acestui caz, o să ne vedem fiecare de treburile noastre. Daţi-mi voie să vă spun că reacţionaţi mult mai bine decât predecesorul dumneavoastră. El a încercat să mă dea afară pe fereastră, a crezut că era o farsă pusă la cale de cei din opoziţie.

În clipa aceea, primul ministru îşi regăsise în sfârşit glasul şi întrebase:

— Vreţi să spuneţi că nu-nu este o farsă?

Aceasta fusese ultima sa speranţă.

— Nu, spusese Fudge cu blândeţe. Mă tem că nu este o farsă. Priviţi!

În clipa aceea, Fudge transformase ceaşca de ceai a primului ministru într-un hamster.

— Dar, zisese primul ministru cu răsuflarea tăiată, privind ceaşca de ceai cum ronţăia colţul următorului său discurs, dar de ce-de ce nu mi-a spus nimeni?

— Ministrul Magiei nu se dezvăluie decât primului ministru în exerciţiu al Încuiaţilor, spusese Fudge, băgându-şi bagheta înapoi într-un buzunar al hainei. Suntem de părere că este cea mai bună metodă pentru a păstra secretul.

— Atunci, spusese primul ministru pe un ton plângăreţ, de ce nu m-a avertizat unul dintre foştii prim-miniştri?

La auzul acestor cuvinte, Fudge chiar izbucnise în râs.

— Domnule prim-ministru, daţi-mi voie să vă întreb — credeţi că dumneavoastră veţi spune cuiva?

Apoi Fudge aruncase un fel de praf în şemineu, râzând în continuare pe înfundate, păşise în flăcările de un verde ca smaraldul şi dispăruse însoţit de un vuum sonor. Primul ministru rămăsese nemişcat şi îşi dăduse seama că nu avea să îndrăznească niciodată să pomenească de acest incident, fiind conştient că nu avea să îl creadă nimeni.

Avusese nevoie de un timp pentru a-şi reveni de pe urma şocului. Pentru o vreme se străduise să se convingă că Fudge fusese doar o plăsmuire a minţii sale împinse la limită de nopţile nedormite din timpul campaniei. Încercase în zadar să elimine toate elementele care i-ar fi putut aminti de această întâlnire neplăcută, îi dăruise hamsterul nepoatei sale, care îl primise bucuroasă, şi îi dăduse indicaţii asistentului său personal să dea jos portretul omuleţului urât, care anunţase venirea lui Fudge. Totuşi, spre marea dezamăgire a primului ministru, portretul nu putuse fi mişcat din loc sub nici o formă. După ce şapte dulgheri, doi-trei constructori, un istoric de artă şi ministrul de Finanţe nu reuşiseră să îl dezlipească de perete, primul ministru renunţase, resemnându-se şi sperând că tabloul avea să rămână nemişcat şi mut pe tot parcursul mandatului său. Ar fi putut să jure că îl văzuse cu coada ochiului de câteva ori căscând sau scărpinându-se la nas; i se întâmplase chiar să-l vadă pe omuleţ părăsindu-şi rama şi lăsând în urmă doar o pânză întunecată şi goală. Cu toate acestea, îşi impusese să evite să se uite prea des la tablou şi, de câte ori se întâmpla ceva bizar, îşi spunea că imaginaţia îi juca feste.

Apoi, cu trei ani în urmă, într-o seară la fel ca aceasta, primul ministru era singur în biroul său, când portretul anunţase din nou venirea iminentă a lui Fudge, care sărise deja afară din şemineu, ud leoarcă şi într-o stare avansată de panică. Înainte ca primul ministru să fi apucat să îl întrebe de ce îi uda podeaua şi covorul Axminster, Fudge începuse să turuie despre o închisoare de care primul ministru nu mai auzise până atunci, despre un bărbat pe nume „Silvius” Black, despre un loc numit Hogwarts şi un băiat, Harry Potter; toate acestea păruseră lipsite de orice dram de logică în ochii primului ministru.

— … vin direct de la Azkaban, spusese Fudge gâfâind şi vărsând într-un buzunar un volum considerabil de apă care se adunase în borurile melonului. Am traversat Marea Nordului, este un zbor tare dificil… Dementorii sunt furioşi nevoie mare, spusese el cutremurându-se, până acum nu a mai reuşit să evadeze nimeni. Lăsând asta la o parte, domnule prim-ministru, a trebuit să vin, nu am avut de ales. Black a ucis mai mulţi Încuiaţi, este un criminal cunoscut şi s-ar putea să i se alăture din nou Ştiţi-Dumneavoastră-Cui… dar uit că dumneavoastră nici nu ştiţi cine este Ştiţi-Dumneavoastră-Cine!

Fudge îl privise deznădăjduit pe primul ministru pentru câteva clipe şi apoi spusese:

— Atunci, vă rog, luaţi un loc, trebuie să vă pun la curent. Nu ar strica să vă turnaţi ceva de băut.

Primul ministru nu fusese tocmai încântat să fie poftit să ia loc în propriul birou, darămite să fie tratat cu un pahar din propriul whisky, dar până la urmă alesese să se aşeze. Fudge îşi scosese bagheta, făcuse să apară două pahare mari pline cu un lichid de culoarea chihlimbarului, îi dăduse unul primului ministru, după care îşi trăsese un scaun.

Fudge vorbise timp de peste o oră. La un moment dat refuzase să rostească un anumit nume şi preferase să îl scrie pe o bucată de pergament pe care o vârâse în mâna liberă a primului ministru. Când Fudge se ridicase în sfârşit să plece, primul ministru îi urmase exemplul, spunând:

— Să înţeleg că sunteţi de părere că… — se străduise să citească numele de pe pergament — Lordul Cap…

— Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit! se răstise Fudge.

— Scuzaţi-mă… sunteţi de părere că Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este încă în viaţă?

— Păi, aşa zice Dumbledore, spusese Fudge, legându-şi pelerina cu dunguliţe sub bărbie, dar nu i-am dat de urmă până acum. Eu, unul, cred că nu este periculos atât timp cât nu este ajutat de alţii, aşa că ar fi mai indicat să ne facem griji din cauza lui Black. Să daţi anunţul acela, bine? Excelent. Păi, domnule prim-ministru, sper să nu ne mai revedem niciodată. Noapte bună.

Dar se mai revăzuseră de atunci. Încă nu trecuse un an de la ultima vizită a lui Fudge, când acesta apăruse din senin în cabinetul primului ministru, părând destul de obosit, şi îl anunţase că fuseseră nişte probleme la Cupa Mondială de Vâjthaţ şi că mai mulţi Încuiaţi fuseseră „implicaţi” în incidentul cu pricina, dar că primul ministru nu trebuia să îşi facă griji din cauza aceasta, căci reapariţia Semnului Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit nu însemna absolut nimic; Fudge era convins că era o întâmplare izolată şi că Oficiul de Legătură al Încuiaţilor se ocupa de modificările de memorie necesare.

— A, era cât pe ce să uit, adăugase Fudge. O să importăm trei dragoni şi un sfinx din străinătate, pentru Turnirul Tri-vrăjitor — nu este ceva ieşit din comun -, dar Departamentul de Control şi Reglementare a Creaturilor Magice mi-a atras atenţia că în lege scrie că trebuie să vă anunţăm dacă aducem creaturi deosebit de periculoase în ţară.

— Pof-poftim… „dragoni” aţi zis? bâiguise primul ministru.

— Da, trei bucăţi, spusese Fudge. Şi un sfinx. Am rezolvat şi capitolul ăsta, la revedere.

Primul ministru se amăgise cu speranţa că nu putea exista nimic mai rău decât dragonii şi sfincşii, dar se înşelase amarnic. Un an şi ceva mai târziu, Fudge sărise iar din flăcări, de data asta pentru a-l anunţa că avusese loc o evadare în masă din Azkaban.

— Cum adică „o evadare în masă”? izbucnise primul ministru, căruia i se uscase brusc gâtlejul.

— Ei, nu vă faceţi griji, nu vă faceţi griji! strigase Fudge, cu un picior înapoi în foc. Punem noi mâna pe ei cât ai zice peşte, dar m-am gândit că ar fi bine să ştiţi!

Înainte ca primul ministru să fi apucat să strige „Staţi puţin!”, Fudge dispăruse deja într-un nor de scântei verzi…

Indiferent ce ar fi spus jurnaliştii şi cei din opoziţie, primul ministru era un om raţional. Sesizase faptul că, în ciuda asigurărilor lui Fudge de la prima lor întâlnire, începuseră să se vadă din ce în ce mai des şi că, de fiecare dată, Fudge părea mai neliniştit şi mai agitat decât înainte. Chiar dacă nu voia să se gândească la Ministerul Magiei (sau la „celălalt ministru” cum îl numise în sinea sa pe Fudge), nu putea să nu se teamă că următoarea vizită a lui Fudge avea să aducă veşti şi mai îngrijorătoare. Drept urmare, faptul că îl văzuse pe Fudge ieşind încă o dată din flăcări, părând răvăşit, irascibil şi foarte surprins că primul ministru nu ştia de ce venise, era cel mai groaznic lucru care i se întâmplase pe tot parcursul acelei săptămâni sumbre.

— De unde să ştiu ce se întâmplă în lumea… în lumea vrăjitorească? se răsti primul ministru de această dată. Am o ţară de condus şi o grămadă de probleme pe cap şi fără…

— Avem aceleaşi probleme, îl întrerupse Fudge. Podul Brockdale nu s-a prăbuşit de la sine. Uraganul nu a fost de fapt un uragan. Oamenii ăia nu au fost ucişi de Încuiaţi, iar familia lui Herbert Chorley ar fi mai în siguranţă dacă ar sta cât mai departe de el. Chiar acum aranjăm transferarea lui la Spitalul Sf. Mungo, de Boli şi Afecţiuni Magice. Mutarea va avea loc noaptea aceasta.

— Ce vreţi să spuneţi… Mă tem că nu… Poftim? urlă primul ministru.

Fudge trase aer în piept şi zise:

— Domnule prim-ministru, vă anunţ cu părere de rău că s-a întors. Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit s-a întors.

— S-a întors? Când spuneţi că s-a întors… vreţi să… adică e în viaţă?

Primul ministru îşi frământa mintea încercând să-şi amintească detaliile acelei conversaţii îngrozitoare de acum trei ani, când Fudge îi vorbise despre vrăjitorul cel mai temut, cel care săvârşise mii de crime înfiorătoare înainte să fi dispărut într-un mod misterios cu cincisprezece ani în urmă.

— Da, este în viaţă, zise Fudge. Adică nici nu ştiu, se poate spune că eşti în viaţă dacă nu poţi fi omorât? Eu nu prea înţeleg şi Dumbledore nu vrea să îmi explice cum trebuie; mă rog, cert este că are trup, merge, vorbeşte şi ucide, aşa că, dacă trebuie să va dau un răspuns cât mai apropiat de realitate, da, este în viaţă.

Primul ministru nu ştiu ce să spună; obiceiul de a vrea să pară cât mai informat în privinţa oricărui subiect îl făcu să încerce să caute detalii de orice fel din conversaţiile anterioare cu Fudge.

— Acel Silvius Black este cumva… Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit?

— Black? Black? zise Fudge derutat, învârtindu-şi repede melonul. Vă referiţi la Sirius Black? Pe barba lui Merlin, nici gând. Black a murit. S-a dovedit că… ne-am înşelat în privinţa lui. De fapt era nevinovat. Şi nici nu era în cârdăşie cu Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit. Dar toate dovezile îl incriminau, adăugă Fudge pe un ton defensiv, învârtindu-şi melonul şi mai repede. Am avut peste cincizeci de martori oculari, mă rog, cum vă spuneam, a murit. Ca să fiu mai precis, a fost ucis. În Ministerul Magiei. O să se efectueze şi o anchetă, cât de curând…

Spre marea lui mirare, primul ministru simţi în momentul acela un impuls de compasiune faţă de Fudge. Cu toate acestea, mila păli imediat, fiind înlocuită de un val de îngâmfare la gândul că, deşi nu excela în domeniul apariţiilor subite în şemineuri, în timpul mandatului său nu avusese loc nici o crimă în interiorul vreunui minister din guvernul condus de el… cel puţin până în atunci…

În timp ce primul ministru bătu pe furiş în biroul de lemn, Fudge continuă:

— Dar nu se mai poate face nimic pentru Black. Problema este că suntem în război, domnule prim-ministru, şi trebuie să luăm măsurile necesare.

— Război? repetă primul ministru neliniştit. Nu credeţi că este cam mult spus?

— Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit i s-au alăturat adepţii care au evadat din Azkaban în ianuarie, zis…